Toată primăvara asta am căutat o pereche de pantofi negri care să-mi placă.
N-aş putea să-mi motivez clar încăpăţânarea mea de a încerca să găsesc, timp de
două luni, nişte pantofi negri care să îmi placă, în condiţiile în care prin
cutiile din dulapul meu există încă vreo trei perechi funcţionale. Să zicem că
era, de fapt, doar nevoia de a cumpăra pantofi, pur şi simplu, iar chestia asta
cu negrul... hmmm, cred că e ceva implantat adânc în subconştientul nostru,
legat de ideea că pantofii negri merg aproape la orice ţinută (chestiune total
falsă, de altfel).
Revenind la problemă, am căutat, aşadar pantofi negri, însă peste tot pe
unde mi-a atras atenţia câte ceva, negrul ieşea din discuţie. Am cochetat
într-o după-amiază cu ideea că aş putea renunţa la încăpăţânarea pantofilor
negri, pentru o pereche de botine, french
style, care mi-au făcut cu ochiul prin iarnă dintr-o vitrină de prin
centru. Spiritul practic (atât de absent în atâtea alte situaţii) mi-a şoptit
însă că e cam târziu pentru botine, că acuş vine vremea sandalelor şi a
şlapilor (pe care, apropo, îi voi analiza în profunzime, la sugestia cuiva
drag). Aşa că am revenit la obiectivul iniţial – pantofi negri, pe care însă nu
i-am găsit nicăieri. Să nu fiu înţeleasă greşit... n-au dispărut de pe planetă
pantofii negri, ci pur şi simplu „pretenţiile” mele nu au reuşit să fie
satisfăcute de nicio oferă de prin rafturile cercetate. Şi au fost destule...
Nu intru în detalii aici, o voi face în altă parte, însă o concluzie se
desprinde inevitabil – e aproape o misiune imposibilă în oraşul acesta să
găseşti o pereche de pantofi negri eleganţi, cu toc mediu, robust dar feminin,
fără accesorii groteşti, fără talpă tip „podium” şi vârfuri pe care
vrăjitoarele le-ar invidia, dintr-un material de calitate şi la un preţ normal.
Vreau cam multe nu? La drept vorbind, în momentul acesta nici nu prea mai
contează, pentru că odiseea pantofilor negri s-a finalizat cu o achiziţie pe
cât de neaşteptată, pe atât de reconfortantă pentru orgoliul meu feminin,
sensibil la astfel de întâmplări surpriză, binevenite într-o zi ploioasă de
primăvară.
Iată-mă aşadar în posesia unor senzaţionali pantofi... roşii. Nu mai
contează cum, când, de ce. Un lucru e cert – aveam nevoie acută de ei! O
dovedesc cele câteva zile în care i-am purtat, în care m-am simţit altfel. Nu
că aş fi extrem de nascisistă (deşi vreau să-l văd şi eu pe omul acela care nu
e, măcar un pic), dar pantofii ăştia roşii mi se potrivesc... ca o mănuşă, cum
s-ar spune, deşi comparaţia e total anapoda. Concret, mi-am dat seama, o dată
în plus, cât de mult contează detaliile. Cireaşa de pe tort: pantofii au
imprimat în piele un soi de fundal care seamănă foarte bine cu cel al
Poveştilor... Aşa încât, nu pot decât să recomand cu căldură producătorul, fără
să fac reclamă, decât, eventual gratuită (Cunadena – Timişoara) şi magazinul
din care i-am cumpărat – unul dintre cele trei din zona pietonală de pe Ştefan
cel Mare, din Iaşi, desigur, al cărui nume nu l-am reţinut. În rest... dacă nu
mă credeţi pe cuvânt în privinţa satisfacţiei nevinovate pe care ţi-o poate da
o pereche de pantofi roşii, atunci încercaţi o experienţă proprie sau, altfel
spus, cine nu are o pereche de pantofi roşii, să-şi cumpere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu